Lacul – Mihai Eminescu
1. Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
2. Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;
3. Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;
4. Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Unduioasa apă sune!
5. Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
Aspecte importante ale operei
Poezia "Lacul" de Mihai Eminescu este una dintre cele mai cunoscute și apreciate creații ale marelui poet român, simbolizând dorința și visul iubirii ideale. Versurile descriu un peisaj natural idilic, unde lacul albastru, înconjurat de nuferi galbeni, devine un simbol al liniștii și visului.
Elementele naturii sunt personificate și aduc un farmec aparte versurilor, unde apei, trestiilor și lunii li se atribuie trăsături umane, conferind poeziei o atmosferă romantică și melancolică. Figura îndrăgostitului care așteaptă cu nerăbdare apariția iubitei constituie nucleul emoțional al poeziei, exprimând dorul și dezamăgirea trăite în așteptare.
Prin simbolismul său profund și prin imagistica bogată, "Lacul" ilustrează talentul lui Mihai Eminescu de a îmbina natura cu sentimentele umane, creând o operă ce rămâne relevantă și emoționantă pentru orice cititor.
