Luceafărul – Mihai Eminescu
A fost o dată ca-n povești,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.
Și era una la părinți
Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.
Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.
Privirea tinde să-i răsfrângă
Din cartea ce o ține,
Dar ochiul nu-i putea să plângă
De doruri și suspine.
Căci lumea se vedea-n oglindă
De nimburi și de stele,
Și toate-n juru-i se perindă
În pași ușori, subțire.
Ea șoptea la stele și la lună
Cu glasul de argint,
Însă nici una nu-i răspunde
Și cerul parcă-i stins.
Aspecte importante ale operei
"Luceafărul" de Mihai Eminescu este considerat una dintre cele mai importante opere ale literaturii române. Poemul, format din 98 de strofe, explorează teme profunde precum dragostea, nemurirea și conflictul dintre spirit și materie. Povestea centrală este despre iubirea imposibilă dintre Luceafăr, un simbol al idealului, și o muritoare, Cătălina. Luceafărul, o personificare a stelei dimineața, este dispus să renunțe la nemurirea sa pentru a experimenta iubirea umană. Totuși, dorința sa rămâne neîmplinită, subliniind tragismul unei iubiri care transcende limitele existenței umane. Prin limbajul său liric și imagini simbolice, Eminescu creează o atmosferă de mister și introspecție, consolidându-și statutul de poet național al României.
