Zburătorul de Mihai Eminescu
Stă-mi pe genunchi, iubito, cu fruntea rezemată
De umărul meu stâng; și codrul, ascultă-l cum răsună,
Când vântul suflă vesel prin crengile-i bogațe; din stejarii
Bătrâni îți curg povestea, în noapte, ca o șoaptă,
Durere de iubire, ce nu se vrea uitată.
O, dulce-i noaptea, albă, cu luna ei cea mare,
Ce pare că e-o floare de crin, aprinsă-n raze,
Înconjurată-n stele, pe cerul ei senin.
Povestea o ascultă, de-ți place, de nu-ți place,
Căci vântul trece-n grabă, prin frunze, și-o împarte.
Zborul îți împovărează sufletul cu dor,
În zori, când visul crește și noaptea se sfârșește,
El vine și te ia, la pieptul lui te strânge,
Sărutul lui pe buze, un foc, o arsură rece,
Iar ochii lui, doi stele, pe cerul tău de vise.
El pleacă și se pierde în zarea depărtată,
Dar tu rămâi, iubito, cu sufletul pustiu.
Zidit e în iubire, dar cerul nu-l ascultă,
Căci zburătorul vine, și visele-ți destramă.
Aspecte importante ale operei
Poezia "Zburătorul" de Mihai Eminescu este o creație lirică ce tratează tema iubirii și a dorului, având la bază mitul zburătorului din folclorul românesc. În textul său, Eminescu îmbină elementele fantastice cu cele romantice, creând o atmosferă misterioasă și melancolică. Poezia surprinde emoțiile intense și contradictorii ale iubirii, evidențiind influența zburătorului asupra sufletului îndrăgostit. Versurile sale sunt bogate în imagini poetice care evocă frumusețea și magia nopții, dar și durerea unei iubiri neîmplinite. Mitul zburătorului este simbolic pentru dorința și nevoia de iubire, dar și pentru iluzia și efemeritatea acesteia. Astfel, opera devine un simbol al căutării și al suferinței din dragoste. Aceste elemente contribuie la farmecul și profunzimea poeziei, făcând din "Zburătorul" o capodoperă a literaturii române.
