Poeziile de iarnă ne aduc în inimă și suflet frumusețea și magia sezonului rece, capturând în cuvinte fermecătoare peisaje acoperite de zăpadă, liniștea din timpul nopților înstelate și bucuria copiilor care așteaptă cu nerăbdare venirea Crăciunului.
Aceste creații literare aduc în prim-plan o varietate de emoții și imagini, de la melancolie și contemplare la bucurie și speranță, ilustrând într-un mod captivant frumusețea și complexitatea iernii.
Cele mai frumoase poezii de iarnă
Iarna de Vasile Alecsandri
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
De vorbă cu Iarna de Ion Minulescu
M-am întâlnit cu Iarna la Predeal..
Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman..
Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi..
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de pluş,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc..
Şi-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte..
https://www.versuri.ro/w/uiy1
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm –
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde, -n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer.. Literatură..
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti..
O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eşti!..
Noapte de iarnă, de Nina Cassian
Calc pe zăpadă și spun: da, e albastră.
Mă uit la lună și spun: o să apună curând.
Dacă-ar fi fost încă trează dragostea noastră,
N-aș fi putut să rostesc nici un cuvânt.
Brazii degeaba își sună argintul feeric.
Nopțile-acestea nu le mai merit acum,
Când m-am deprins ca o fiară cu umbletul prin întuneric,
Când nu mai caut sprijinul brațului tău pe drum.
Vai, ce folos că-i ninsoarea atât de adâncă?
Poate pe alți-i mai ninge și-i turbură încă.
Noi odihnim pe coperta poveștii în veci,
Ca doua cristale uriașe, severe și reci.
Lemne arzând în iarnă, de Adrian Păunescu
Ca joc în plină iarnă funerară,
Gheţari care dansează printre noi,
Probabil nu ajungem pân’la vară,
Că după geruri, va veni război.
Acum, măcar, sub zodii friguroase,
Când viforele scot pe străzi scântei,
Ai casei toţi să fie pe la case
Şi focul să mai ardă pentru ei.
Ce risipim acum, se va preface
În toxice sincope de destin,
Trăim, probabil, cea din urmă pace,
Cu fulgi iluminaţi de-un rost divin.
E-un timp de nebunie şi de moarte!
Să fii acasă, cu ai tăi, acum,
Niciun străin să nu trimiţi departe
Şi niciun câine să nu laşi în drum.
Iubito, dă un semn înalt de vară
Printre gheţarii care ne despart
Şi hai să-nvingem iarna funerară
Pândită de război şi de infarct.
E rândul tău, mi-e dor să-mi stai alături
Şi amintiri nemaitrăind deloc,
Îmbrăţişaţi să ardem sub omături
Ca două lemne într-un singur foc.
Iarna, de Nichita Stănescu
Vine-o pasăre și coase,
în fuioare de mătase,
Ale norilor atlase,
De țări lungi și lunecoase…
Vine-o față și descoase,
Tot ce pasărea lucrase,
și cu genele-i lucioase,
Ninge flori de nea frumoase,
și-apoi le preschimbă în raze,
Argintând cărări și case…
Iarna, de Ion Pillat
Ţi-aduc omătul liniştit ce-apasă,
Cu fulg uşure, ca o piatră grea
Pe ţarină, pe suflet şi pe casă
Ţi-l las pe geamuri preschimbat în stea.
De-acum câmpia va fi foaia nouă,
Pe care sănii-nseamnă stranii dungi,
Şi-n tine, călătorule-o să plouă
Cu zurgălăi, cu amintiri, cu doruri lungi.
Albă iarnă dunăreană, de Vasile Voiculescu
Albă iarnă dunăreană
Cu zăpezi până la brâu
Culcă-n sarica bălană
Bărăganele de grâu,
Culcă-n sarica bălană
Bărăganele de grâu.
Năpădind zbătăi și rosturi,
Neaua urcă reci minuni:
Mistuiți în adăposturi,
Oameni și sălbăticiuni.
Peste sate fără vaduri
Își aruncă din duium
Uriașele plocaduri
Găurite rar de-un fum.
Nimeni liniștea nu sfarmă,
Doar ca-n some nedeslușit
Își descarcă-n gol o armă
Chiotul înăbușit.
Curge viscol ca pe vrană.
Nevăzută s-a închis
Țara fără de prihană
Sub omăt ca într-un vis,
Țara fără de prihană
Sub omăt ca într-un vis.
Iar la guri de văi, pe laturi,
Într-o noapte s-au durat
Strălucite-nvoalte caturi
Pentru Crivăț-Împărat.
Fulger-alb întreaga zare
Intră-n ochi, un junghi tăios,
Albul e atât de tare
Că devine veninos.
Si-n cumplita lor albețe
Dorm adânci pustietăți;
Pun troienii vămi răzlețe
Între mari singurătăți.
Românească iarnă veche,
Albe lumi, far de drumeți…
Trece-un lup într-o ureche
Pe gorgane de nămeți.
Trece-un lup într-o ureche
Pe gorgane de nămeți.
Tablou de iarnă, de George Bacovia
Ninge grozav pe câmp la abator
Si sânge cald se scruge pe canal ;
Plină-i zăpada de sânge animal –
Si ninge mereu pe un trist patinor..
E albul aprins de sânge închegat,
Si corbii se plimbă prin sânge.. si sug ;
Dar ceasu-i târziu.. în zări corbii fug
Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.
Ninge mereu în zarea-nnoptată..
Si-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
– Iubito, sunt eu la ușa înghetată..
Zi de iarnă, de Alexandru Macedonski
Se-nnorează ceru-albastru,
Nici o floare, nici un astru,
Căci și cer ca și pământ
Pus-au vara în mormânt.
Toate frunzele-adorate
Zboară-n vânt amestecate…
Corbi și ciori-nnegresc pe sus…
Rândunelele s-au dus.
Fulguiește de ninsoare
În pustiile ogoare,
Urlă crivățu-n copaci…
Vai de oamenii săraci.
De la munte pân’ la baltă
Numai crivăț ce te saltă;
Numai cer posomorât
Peste câmpul mohorât.
Bătătura e pustie
De belșug și veselie,
Și de-al verii cântec viu
Orice suflet e pustiu.
Sus la stânele din munte
Pe zăpadă își fac punte
Lupi prădalnici și mișei…
Vai de turmele de miei.
Pestetot numai zăpadă,
Ce s-adună în grămadă
Sau se-mparte-n fel de flori
Sub ai vântului fiori.
Prin pădurea troienită
Nu e cracă nenflorită,
Dar în loc de ghiocei
Pretutindeni e polei.
De prin coșuri iese fumul
Ce mereu își trage drumul
Sub al iernii cer senin…
Vai de cei fără cămin.
Prin orașe umblă-n sănii
Fel de feluri de jigănii
Ce-năuntru nici nu-ncap
De samur și de sângeap.
Tot prin falnice locașe
Își duc frunțile trufașe,
Dar de nas, de nu le-ajungi,
Sub mănuși au gheare lungi.
Viscol, crivăț nu-i atinge,
Soba-n veci nu li se stinge…
Sunt boieri sau boieriți…
Vai de oamenii cinstiți.
Iarna, de Mihai Eminescu
Când crivățul cu iarna din nord vine în spate
Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,
Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern…
Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri că scheaună și latră,
Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești,
Să cuget basme mândre, poetice povești.
Pe jos să șadă fete pe țolul așternut,
Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri și să mă uit de lume,
Cu mintea s-umblu drumul poveștilor ce-aud.
Orlogiul să sune un greier amorțit
Și cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
Să văd roze de aur și sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, țănduroasă.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ș-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Și mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
O-nșiră apoi iarăși cum dânsa a voit.
Astfel gândirea-nșiră o mie de mărgele
Un șir întins și luciu dar fără de sfârșit;
Somnul m-apucă-n brațe prin gândurile mele
Și-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.
Prin șirul lor ce sună, orlogiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân și răgușit;
În urmă tace chiar și a mamei rugăciune
La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.
Ajung la ea și noaptea umbririle-i și-ntinse,
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin își moaie aripele lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări
Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
Și glasul ei e cântec în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea așează
Adorm și ea la capu-mi surâde și veghează.
[ II ]
Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,
Se-mbină, se-nfășoară, se luptă, se desfac,
Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,
Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,
Și feți-frumoși cu plete în haine luminoase,
Cu ochi căprii, nalți, mândri ca arborii de fag
În visele din somnu-mi s-adun și se îmbină,
Fac nunți de patru zile și de patru nopți pline.
Îmi-pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană,
Cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu,
În mine se-ndrăgește și-ușoară-aeriană
S-așază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,
Eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană,
Ea ochii și-i închide, zâmbind în visul său
Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înțelege,
Cu buze-abia deschise îmi spune blânde șege.
Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,
Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,
Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,
Că stelele din ceruri se scutură și ning
Prin lanuri înflorite noi mergem împreună
Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng
Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește,
Iar sufletul îmi râde, și inima îmi crește.
Luna prin nouri înger pe lume blând veghează.
Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.
Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,
Copacii se cutremur în frunțile de stânci,
Lumina se-mprăștie în pânză luminoasă
Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci
Și eu, la trunchiul unui, visez la ea deștept,
În ploaia de flori roze pe dânsa o aștept.
Ea vine și pe sânu-mi când dulce ea se lasă
În pletele-mi și-ncurcă micuță mâna ei,
Și umeda-i suflare, pură, copilăroasă,
Adie blând pe frunte-mi și peste ochii mei,
Apoi fața-i uimită de pieptu-mi ea apasă
Și lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,
Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât
Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.
Și sărutări o mie trezesc în ea mii vise
Și fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;
În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,
O lume e de visuri, o lume de senin;
Ea fără șir vorbește, și dulcile-i surâse
Cu lacrimi se amestec, și buzele-i suspin
Ea doarme astfel trează, din somn când se trezește
Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbește.
În vis mă arde soare și cerul e văpaie,
Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,
Iar undele-i uimite, profunde și bălaie
Reflectă-n ele țărmii se-ntunecă, se șterg…
În barcă șed ș-ascult eu a inimii-mi bătaie
Căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg
Pe-a malurilor arbori și frunza este mută
Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.
Poeziile de iarnă din literatura română oferă o panoramă bogată și variată asupra acestui sezon fascinant. De la descrieri idilice ale peisajelor înzăpezite și a spiritului festiv al Crăciunului până la explorarea aspectelor mai aspre și mai realiste ale iernii, poeții români au ilustrat în cuvinte frumusețea și complexitatea acestui sezon. În poezii, iarna devine un subiect de contemplare, reflexie și meditație, capturând atât bucuriile cât și provocările sale. Fiecare poet aduce propria sa perspectivă și sensibilitate în descrierea iernii, contribuind astfel la bogăția și diversitatea literaturii românești legate de acest sezon special.
