Mai stai – versuri de George Coșbuc
Mai stai, iubito, încă-o clipă,
Mai stai cu capu-n poala mea,
Să mai privim o dată luna,
Să ne-ascultăm inima grea.
Mai stai să ne mai spunem dorul
Cărare-ntinsă către rai,
Să bem din ochii noștri tăcuți,
Să mai privim cum cade-un nai.
Și ceasul nopții stă prin ceruri,
Și-n iarbă doarme un izvor,
Și roua-i picurând încetul
Pe florile ce stau să moară.
Mai stai să-ți spun de crinii albi
Că-n primii zori vor înflori,
Să-mi spui de norii peste deal
Ce par parcă să ne-nghită.
Mai stai să bem un strop de vis,
Ca să fim doi în lumea asta
Pe care o-mbrățișăm acum,
Cu dorul ce nu ne mai lasă.
Mai stai, să fim doar noi în lume,
În noaptea ce se-ntinde rece,
Să ne-auzim șoapte de dor,
Să fim doar noi, să nu mai plece.
Mai stai, să-mi ții mâna în mâna ta,
Căci timpul fuge iute-n zare,
Și-n zori se va sfârși al nostru vis
Când luna va cădea în mare.
Mai stai, să ne simțim iar tineri,
Cu inima bătând în piept,
Și să visăm că luna tristă
Ne va păstra iubirea-n copt.
Mai stai, doar până-n zori de zi,
Când aurora se ridică,
Și raze calde vor mângâia
Acest pământ în pace-adâncă.
Aspecte importante ale operei
Poezia "Mai stai" de George Coșbuc este o reflecție emoționantă asupra momentelor de intimitate și iubire împărtășită. Tonul liric al versurilor este accentuat prin imagini poetice și naturaliste, cum ar fi luna, roua și florile, care amplifică senzația de efemeritate a momentului. Coșbuc surprinde dorința de a prelungi clipele de dragoste și conexiune într-o lume efemeră și schimbătoare. Această capodoperă poetică este o ilustrare profundă a temelor universale ale iubirii și trecerii timpului, invitând cititorul să trăiască intens și să prețuiască momentele fugare de fericire.
