Grivei e mânios – Versuri
Autor: George Coșbuc
Grivei e mânios, săracul,
Că doamna l-a lăsat la drum,
Și el ar fi vrut să stea cu dansul
Cu pălăria-n mână și tot umbră;
Dar doamna i-a spus să plece.
Și el a plecat, Grivei,
Cu coada între picioare,
Scrâșnind din dinți, dar mut.
Și-acuma stă cu ochii-n zare
Și nu pricepe cum de-i singur,
De ce l-a părăsit stăpâna,
De ce i-a spus să plece.
Grivei e mânios, săracul,
Și blana-i e zburlită,
Și vine-așa, cu pasul greu,
Și tropăie pe drum.
Dar doamna stă-n cerdac, râzând,
Și n-are timp să-l vadă.
Grivei stă-n drum și mârâie
Și tolba-i plină de tristeți.
Grivei e mânios, săracul,
Că doamna l-a lăsat la drum,
Și el ar fi vrut să stea cu dânsa,
Cu capul pe genunchi, la umbră.
Dar doamna i-a spus să plece,
Și el a plecat, Grivei,
Cu coada între picioare,
Scrâșnind din dinți, dar mut.
Analiza
Poezia "Grivei e mânios" de George Coșbuc este o ilustrare literară a trăirilor unui câine cu numele Grivei, care se simte abandonat și mâhnit după ce doamna lui l-a alungat. Versurile curg într-un ritm simplu, dar plin de emoție, portretizând tristețea și dorul animalului față de stăpâna sa. Câinele, simbol al loialității și afecțiunii necondiționate, este pus aici într-o ipostază dureroasă, aceea de a fi respins și neînțeles.
Figura doamnei, menționată ca fiind nepăsătoare la starea lui Grivei, accentuează contrastul dintre așteptările câinelui și realitatea dură. Personificarea câinelui, care capătă trăsături umane prin mânie și tristețe, aduce o notă de melancolie și empatizează cu cititorii care au experimentat pierderea sau respingerea.
Prin această poezie, Coșbuc nu doar că explorează sentimentele animalului, ci și provoacă lectorul să reflecteze la naturile relațiilor dintre oameni și animalele lor de companie. Mesajul subtil al versurilor sugerează importanța grijii și comunicării în aceste relații, amintindu-ne să ne întrebăm cum sunt percepute acțiunile noastre de către cei care depind de noi.
